Manifest

Haideţi să continuăm ce avem de continuat

Dar să continui ce? Ce am eu de spus? Ce avem noi de spus? Îmi dau seama că pentru a putea crea un nou curent, o nouă generaţie de artişti, e nevoie de gânduri comune, de dureri comune, de plăceri izvorâte din pofta noastră de a schimba sau a păstra ceva aşa cum e. Dar ce?

Ne aflăm într-un punct în care oricum lucrurile s-au mai zis, s-au mai făcut, măcar să avem puterea de a le redescoperi, de a le spune şi face din nou. Cu si fara frica de a greşi, dar cu inconştienţa de a merge mai departe. Să ne ocupăm cu făcutul în timp ce aflăm ce s-a mai făcut. Avem nevoie de propriile descoperiri ca să putem cere oamenilor să fie atenţi la lucrurile pe care le avem de spus. Toate acestea trebuie să fie în legatura cu lumea în care trăim pe care trebuie neapărat să vrem şi să 0 putem cunoaşte.

Suntem în pragul întâmpinării generaţiei post revoluţie, copii născuţi şi crescuţi în acest capitalism românesc, copii educaţi într-o epocă a „cumpăr deci exist”. Ce le oferim? Ne adaptăm noi „libertăţii” sau încercăm să punem întrebări pentru a găsi răspunsuri împreună. Nimic nu mai pare important. Trăim influenţaţi de nişte unii care gândesc în locul nostru. Nu mai există cenzură vizibilă, dar există influenţarea părerilor încă din faşă. Trebuie să gândim la fel, să consumăm la fel, cât mai mult şi să nu ne revoltăm. Acceptarea ca formă de convieţuire a maselor. Aşteptăm să se întâmple ceva. Iar în această aşteptare în care timpul nostru aluneca vertiginos înspre moarte, discutăm despre ce am putea face ca să schimbăm ceva, dar nu facem nimic.

E devreme .E prea devreme..Asta am spus şi ieri, asta voi spune şi mâine.Mă trezesc brusc milioane de gânduri şi de întrebări , cafeaua e prea amară,ea se îndulceşte pe măsură ce descopăr răspunsuri, dar şi noi întrebări.Lumea începe să se ordoneze.Agenda ca un personaj lacom şi nemilos, mă trezeşte la realitate.Caut înfrigurat un spaţiu alb , în care să respir, în care eu şi cu mine să ne putem întâlni. Nici vorbă!

Tumultul spectacolului increat te ocupă, te ia în stăpânire , te face sa devii parte dintr-o lume în care creatorul si creatul se confundă. Ce-ar fi sa inventez un spaţiu, un om ,pentru care timpul să capete orice înfăţişare, să poată deveni un obiect uşor de ascuns într-un buzunar atunci când aproape îl refuzi sau să-l poţi prelungi la nesfârşit luându-ţi răgazul necesar pentru a-ţi retrăi la nesfârşit povestea.

Cât din Adevărul tandru şi netrucat al trăirii ar putea ajunge în mintea şi în sufletul celui care vede si aude?

Aş dori un pic de linişte!Mă auziţi? Texte care aluneca din cărţi vechi descusute, actori care aleargă spre sala de repetiţii, croitorii măsurând din priviri personajele cărora oamenii le dau naştere. Agitaţie, emoţie, aşteptare, pentru un început. Fiecare spectacol e o nouă viaţă pe care o capăta un text. Acolo unde replica devine atotstăpânitoare.

Gata!Suficient! Mă întorc la agendă şi ea mă trimite pe scenă. E târziu şi repetiţiile au început.. sunt un teatru care şi-a lăsat textele să aştepte într-o carte, făra mine ele se închid şi mor, iar eu făra ele nu mă mai aud……… de atâta linişte.

UNTEATRU

P.S.: Vă invit la mine. Pentru puţină nelinişte şi puţin curaj. Vă invit să aplaudaţi doar dacă vă place, nu pentru că asta trebuie făcut. Nu vă ridicaţi de pe scaune ca să aplaudaţi decât dacă ceva din ce am avut de spus v-a făcut să vă ridicaţi. Cereţi teatru şi spaţii în care el să se întâmple.Spaţii noi, spaţii carora voi să le daţio şansa. Voi trebuie să alegeţi şi la rândul vostru să vă formaţi ca public. Putem fi o nouă generaţie dacă avem ceva de spus impreuna. Spuneţi-ne ce. Acel ceva care să nască o alta avangardă mistuitoare, revoltată, frumoasă, cu iubire în priviri şi teama de a nu pierde tot. Încercaţi! Uneori ajută.. Dar pentru asta e nevoie de încercări.

P.P.S: Eu, UNTEATRU, revin cu idei. Voi, UNPUBLIC, aduceţi-vă la întâlnire.